Muncitor, Italia
Sunt în Italia de 20 de ani și, recunosc, că din când în când mai cad în butoiul cu nostalgie. Înainte să plec din tară am încercat să continui studiile și am făcut 3 ani de “tehnologii și echipamente nonconvenționale” la Universitatea Valahia, apoi, dezamăgit de cum decurgeau cursurile, am renunțat (recunosc că am trăit situația ca pe un mare faliment, trădând așteptările părinților și un pic chiar și pe ale mele) și am încercat să fac comerț ambulant cu un AF-u “nou nouț”… am făcut târguri câțiva ani, am investit bani și timp… pe care le-am pierdut. Idea cu care am început, de tipul: “cumpăr ieftin și vând mai scump”, “mă descurc eu cumva”, n-avea cum să înfrângă lipsa de orice fel de experiență. Rezultat: un alt faliment… Apoi, m-am angajat la Alfa TV. Încă nu îi dăduseră drumul și aveau nevoie de unul la montaj. Cum mă descurcam în Adobe Premiere, după o probă de 5 min m-au angajat… Am muncit la ei câteva luni și pregăteam lansarea care întârzia pentru că nu primeau aprobările și împreună cu ea întârziau și salariile noastre… După ce m-am săturat să fac munca gratis, am demisionat. Alt faliment…
Am decis, apoi, să fac marele pas și să plec în Italia… Am muncit ca grădinar – faliment… într-o fabrică de motoare de mașini de spălat – faliment (de data asta a falimentat fabrica), apoi ca zidar – faliment… Și, după 3 ani, am găsit postul de muncă unde sunt și acum. Sunt bine integrat și mă simt ca acasă. Italienii sunt oameni de suflet cu un temperament foarte asemanator cu al nostru. Problema românilor din Italia sunt (greu de crezut, dar adevărat) românii înșiși. Au plecat din țară foarte mulți cu o educație precară, inteligență de nivelul unei gâște și grandomanie împinsă la extrem. Imaginați-vă ce poate ieși din combinația asta de atribute. Poate că nu sunt mulți, dar sunt cei mai vocali… E normal să fii privit apoi cu scepticism când te prezinți ca român. Cel puțin până când te faci cunoscut. Până cel cu care vorbești își dă seama că ești o personă educată și cu care poate avea o conversație plăcută, variată și din când în când chiar interesantă. Acum, amicii mei italieni mă considera “un caz aparte” dar eu continui să le explic că nu sunt și e doar o problemă de percepție, pentru că e plină România de persoane mult mai bune, frumoase și de treabă decât mine. La urma urmei fac parte din grupul acela de care eu însumi mă plâng: cei care au fugit din țară. Am dus cu mine, însă, un pic de bun simț românesc, un pic de ospitalitate, umor și poftă de viață caracteristică nouă. Într-un cuvânt: educație .
Nu pot să nu fiu recunoscător educației din România, pornind de la cei 7 ani de acasă până la următorii 15 de școală. Ca bagaj de cunoștințe, în școală, am acumulat acolo, cât s-a putut. Dar ca experiență, am rămas cu acea senzație de “a doua familie”. Iar anii de liceu sunt perioada aia magică presărată cu agonie, extaz și întreg milionul de nuanțe ce stau între ele… Acei 4 ani petrecuți acolo sunt printre puținii din viață mea pe care i-aș retrăi, secundă după secundă, fără sa schimb absolut nimic.